mama,stare de veghe.o hartă şi un suflet

 "când el te va mângâia lin..."

m-a prins mama sub uşă
desfăcându-mi cariile de maxilarul stâng al inimii,
mi-a descântat trupul de sticlă.
m-a găsit mama pe prag
adusă în spate de fluturi şi jazz newyorkez
ba nu,era un soi de folk-încurcat cu oceane rotunjite în pântec.
pe harta iubirii nu e scris "om bun","om rău" degrabă
os în coasta furnicilor,bufniţe citind poeme nocturne
ai deşteptat veşnicii în cochilii de melci,
pe care numai cu ochiul ascuns le zăreşti,
atât de neînsemnate şi cuminţi,zgâriate fin pe harta sufletului.
mi te-am imaginat în dreapta braţelor mele
povestindu-mi despre filmul de joi seara,
despre albine în coji de portocală şi visele de dinainte de tine.
ce putere fantastică în acel sfârşit de septembrie...

apa are un autobuz portocaliu
în întreaga sa existenţă de şoaptă şi neom.
ciudate contradicţii în
stare de veghe....

[salutări din lumea urşilor adormiţi]

pe plus tot înainte

"voi chiar vă aşteptaţi la vreo prinţesă în bocanci?copacul acela,chel de frunze îmi va fi de acum înainte duhovnic. "

în vitrina albastră
a înghesuit bunica ca pe bibelouri
toate galaxiile cancerigene de la
Aristofan până la Andrieş
şi înapoi.
n-am întrebat-o niciodată
dacă a fost  tânără cu pielea albă s-au
cum l-a cucerit pe bunicul
la horă în sat.
aş vrea când cresc să port pe chip
acea frumuseţe arhaică şi să
cânt "omule,omule"
poeme cu sfincşi.
cine cântă de fapt toate poeziile?
cine cântă de fapt toată cetatea
străjuită de balauri şi zmei?

Făt-Frumos

Mă dezamăgeşti,Făt-Frumos!
De când pictezi îngeri pe zidurile de portocali
Şi de când cânţi la tobe?!
Nu trebuia să te lupţi cu Zmeul?!
Cred că cineva m-a minţit când eram de-o şchioapă.Te ştiam altfel.
Ori,fiecare vârstă te cunoaşte în felul ei?

...

Uitasem că scriam de ore întregi şi citeam pe nerăsuflate,ca să-mi alin dorul de copil ce-mi ardea obrajii,
Când paginile o luaseră razna alergând pe urmele acordurilor haotice de chitară.
Atunci eram într-o aşteptare continuă.
Acum...au mai rămas doar cărţile şi multe hârtii mototolite,cu chip de gând...

[Ploua infernal]

Blestem...

     Luna veghea liniştită asupra voastră până când...i-aţi legat de pământ visele,cu împletituri fermecate.Nu v-aţi gândit că zilele îi vor fi nedormite şi nopţile un chin?!Nu.Pentru că în casele voastre miroase a brad şi a scorţişoară şi flăcările roşii ard cald în sobă cenuşa.Ce vă pasă vouă?Ce-i păsa bietei chinuite,înainte,de voi?
    Ştiţi ce face ea ziua de atunci,în loc să se odihnească?Coboară în chip de lup pe pământ,şi-şi caută visele neştiind că ele-s la celălalt capăt al lumii.Să vă feriţi din calea ei,că de o să daţi ochii cu ea,o să vă îmbrace în foc şi-or să vă mănânce gurile albe ale văzduhului
    Nici noaptea nu-i mai bine.O văd zvârcolindu-se în braţele albastre ale cerului,cerându-i învoire să coboare pe pământ când ceasul bate miezul nopţii.Dar...n-are cum şi de ce...să caute în întuneric visele spânzurate de iţele rătăcite la răscruce de vânturi?!...Nu!

    Jură că nici atunci când se hrăneau cu lumina ei aurie vârcolacii,nu a îndurat chinuri atât de crunte ca acum,când nu mai are pentru ce  să doarmă!Dar va căuta în continuare şi chiar de-şi va găsi visele,de răzbunat,tot se va răzbuna!

Iarnă,tu eşti?

     Avusesem un somn tare greu...Răsăritul îşi filtra agonia,desenând pe ziduri romburi portocalii.Am simţit cum a venit...Aşa uşor...Desprinsă parcă din basme.N-am vrut să cred că-i ea,dar nici s-o alung n-am putut.În cameră dăinuia răceala sa,care şi acum e prezentă...şi va mai fi.S-a instalat comod în fotoliul din faţa mea,şi-a împreunat mâinile şi cu vocea groasă,pătrunzătoare mi-a spus:"N-ai ce să-mi faci!Văd cum fierbi!M-ai alunga departe de aici,dar vezi tu...Fără mine,nici c-ai fi existat!"                                                    
Dacă ai fi fost acolo,alături de noi,i-ai fi citit pe chip trăsăturile bărbăteşti,îmbinate cu cele feminine.În ochii săi purta gheaţa,în obraji roşul trandafirilor,pe buze umbre livide de rău.Trupul era parcă al unei zeiţe şi rochia albăstrie îi venea perfect.În părul argintiu,presărat cu fulgi mari de nea,avea stelele.
Aş fi vrut să găsesc argumente,să poată pleca ea singură din odaia mea,însă mi-am spus că mai am mult timp de-acum înainte...şi-n plus are dreptate.N-am putere s-o alung şi nici n-aş face lucrul ăsta şi ea...e anotimpul ce mi-a dat viaţă....Poate peste încă vreo cincizeci de ierni o să am puterea s-o înfrunt!

Feelings

Pare în regulă acum,după ce i s-au administrat calmantele.Doar acum.Peste un sfert de oră „îşi va reveni”. De ce suferă?N-am habar. Probabil...DEMENŢĂ.Nici nu-mi pasă,sincer. Doar că e încă un om suferind.Mi-e frică să mă apropii de el.Şi nu numai de el pentru că sunt mulţi în situaţia lui.Sunt pur şi simplu nişte anonimi într-o lume de înţeles,într-o lume de-a dreptul nebună.

Povestea acestui”suferind”?!Se citeşte pe faţa schimonosită,desfigurată şi în ochii aceia spălăciţi,lipsiţi de orice urmă de expresivitate...Sunt până la urmă:GOI.De când e aici?De foarte mult timp.La adus o domniţă foarte cochetă,parfumată şi aranjată care era însoţită de un domn.Ne-a spus doar atât:”Să aveţi grijă de el.De abia aşteptam să scap de povara asta!”

Când intru eu sau altul în acea cameră GOALĂ toţi simţim fiori pe şira spinări.Nu ştim cum va reacţiona pacientul...Acolo,în acea cameră trebuie să fie mereu doi.Prezenţa unui al treilea ar tulbura spiritele şi ar pune vieţile noastre în pericol.

În fiecare salon e câte unul.Dacă ar fi mai mulţi...s-ar face moarte de om.Să-i vezi cum se agită în cămăşile de forţă,cum vorbesc aiurea,cum caută răspuns unei întrebări,sau întrebare unui răspuns fără să-şi dea seama...fără să ştie ce înseamnă toate lucrurile...Să-i vezi GOI?!Să rămână pe viaţă...În SPITALUL DE NEBUNI!

Poveste de seară

Am înţepenit de ceva timp în fotoliul ăsta confortabil.Nu m-aş mai ridica.Privesc apusul.Fumez soarele,înecându-mă cu săgeţile-I fierbinţi.Îmi trec prin minte,val-vârtej câteva rânduri dintr-o carte citită nu cu mult înainte de mă închide în cameră şi de a contempla spectacolul nopţii.Câţiva nori îşi urmează drumul…undeva departe.Un drum infinit…

Se lasă noaptea.Liniştea absurdă,monotonă şi mută îşi caută perechea.Mă simt copleşită de surâsul ochilor agăţaţi de cer.Undeva pe mare o sirenă cântă.Îşi caută alesul inimii.Valurile lovesc cu putere stâncile mari,care,insensibile nu simt nicio durere.Pe nisipul rece  şi fin se conturează urmele unor paşi.Paşi care conduc veşnicia…Furtuna s-a dezlănţuit cu totul.Rămân în continuare nemişcată pe fotoliu.Fluturii m-au prin în mrejele lor.

Dor...Şi o pauză lungă...

Dacă tace chitara

CHITARA vibrează sufocant.Las-o să tacă!Cântecul ei a încins frica.Ştii că zgomotul mă nelinişteşte?!Încerc să fug,nu vreau să rămân dar picioarele nu mă ascultă.Degeaba mă frământ.Ea continuă să-şi plângă dorul.Mă îngrozeşte.
De ce nu-i spun să tacă?N-am putere.Fiecare sunet ascunde un adevăr şi fiecare adevăr ascunde o taină.Vezi?Timpul se întrece cu noi.În cursa lui imensă descoperă tot ceea ce e ascuns şi acoperă tot ceea ce e descoperit.N-ar fi mai bine să o audă şi s-o asculte doar stelele?

Nu!E prea...greu.Acum e soare...

            Dacă tace chitara...dorm!

Cer

Ultimele lucruri de care-şi mai aducea aminte erau o salvare,sunetul unei salvări,urlete de disperare,privirile părinţilor ei...şi pauza aceea lungă care-i provocase o durere puternică de cap.Privea în gol şi râdea.Râdea dar nu era râsul ei...Fericirea o pierduse demult!Trăia un coşmar pe patul din spitalul acela mizer şi nu realiza.Drama ei apăsa mai mult sufletele apropiaţilor săi. Nimănui nu-i venea să creadă,deşi nu era prima oară când se întâmpla...De ce?Pentru că atunci,prima oară, promisese că n-o să se mai atingă de ele,dar acum era poate a suta oară când se lăsase păcălită!Şi poate nu au păcălit-o ele,ci el!

Pentru un moment a fulgerat-o un gând!Dacă ar face rost de altele?Ar vrea să simtă din nou plăcerea fără să fie vinovată de nimic!Dar în zadar...Nici nu se putea ţine pe picioare aşa că...Cum ajunsese în starea aceea nu-şi dădea seama.Nici nu avea cum!Ştiau toţi pentru ea şi era destul.Parcă acum îi părea rău...Ba nu!Nu avea niciun sentiment.

Sufocată de aerul îmbâcsit de boală îşi dorea cu orice preţ libertatea.De ce nu se  gândise mai devreme la asta?De ce de abia acum realiza...De fapt de fiecare dată ştia de greşelile făcute dar ce mai conta acum când nimeni nu mai credea în ea?

S-a ridicat sub privirile acestor NIMENI.A deschis fereastra,privind cerul înseninat de perdeau străvezie de lumină.Păcat... cerul ei era aşa întunecat...