Lămurire

      Am învăţat să nu mai simt durere,să fiu imună!De la palma aceea blestemată...Atunci m-aţi judecat toţi şi v-a făcut plăcere să-mi întoarceţi spatele!Câtă satisfacţie pe feţele voastre!Atunci...Dar ce e ATUNCI?Acum,îmi reproşezi că m-am schimbat(în rău,desigur),deşi nu te uiţi în oglindă.Privirea ţi-e încesoşată!Cred şi eu...La cât gunoi zace în ochii tăi!Spui că nu mai sunt la fel!Şi ai drepate!Şi tu şi ceilalţi!Aveţi dreptate!Vă dau dreptate!Degeaba!Voi nu aveţi nevoie de dreptate  mea!                               Priveşte!De data asta nu mă mai revolt!De data aceasta n-o să mai joc după cum îmi cântaţi voi,deşi niciodată n-am făcut lucrul ăsta!DoaR VOI aţi crezut asta!Sunt o nesuferită!Corect!Dar nu e din cauza lui X sau a lui Y ori a lui Z.E pentru simplu fapt că sunt eu!EA,nu are nici cea mai mică influenţă asupra mea!Ea poate chiar crede că mă las păcălită!Nu!Eu DOAR îmi urmăresc interesul!

Şi...

          Mă ispiteşte aşternutul moale cu parfum amar de mac.Îmi atârnă braţele pe lângă corpul ce nu mai respiră şi ochii plini de sânge,îngână un cântec strâmb şi adormit.Mâini puternice îmi cuprind umerii grei de somn,iar la colţ de stradă,fata cu picioare de sticlă,mă invită să dansăm împreună,să înveselim lumea amărâtă de ploaia murdară.Şi mă gândesc:"de-ar dărui Cerul o ninsoare albă,să lumineze chipurile astea întunecate!"...Şi Cerul?Ascultă!Şi ninge frumos.Şi-s fericită,că-s fericită!Şi se simte miros dulce de scorţişoară şi măr şi ciocolată neagră,fierbinte şi le-aş da tuturor o parte din bucuria mea când învăţ că ea începe a se scrie cu "Th"....Doamne!Parcă şi obrajii şi buzele şi fruntea freamătă de-a atâta bine!Oare mint?NU!NU!Cu siguranţă NU!

Story

Traversă strada în fugă.Îşi numără paşii cu ochii în pământ.O picătură de apă,scuturată din copaci,îi căzu pe gât.O simţi ducându-se în jos,pe şira spinării,dându-i o senzaţie neplăcută,până se pierdu în talie,în căldura trupului ei.Obrazul său purta parfumul trandafirilor albi,iar ochii,înfierbântaţi dormeau sub atingerea genelor sale lungi.Îl văzu ca într-o imagine ştearsă şi micşorată.Era acelaşi.De ce venise din nou?Să-i facă viaţa un chin.Noaptea,frumoasă îşi cernea stelele,ca o ploaie caldă de vară.Luna palidă şi obosită arunca pe nări bruma,care aşezată pe crengile copacilor înfringura puţinele frunze,întârziate de noiembrie.Trebuia să vorbească.Dar cui?Unui străin?Îşi frământa mâinile fără să ştie de ce.În ultimii ani apariţia şi dispariţia lui îi deveniseră indifirente.Îi furase toată tinereţea.Acum,nimic nu mai conta...

-Ai venit?

-Nu se vede?

-Poţi pleca! Nu mai am nimic să-ţi ofer!

-Plec!

-Rămâi!

-Rămân!

-Pleacă!

-Rămân!