Păpuşa

Zace de mult într-o cutie prăfuită care stă aşezată pe şifonier.Îi e dor de copila aia nebună,vioaie care îi împărtăşea toate bucuriile şi nemulţumirile ei.Fata aceea e ocupată acum.Doiniţa e tristă.Poartă aceeaşi rochiţă ponosită,aceiaşi pantofiori şi aceeaşi pălăriuţă,ruptă,făcută praf.Mai are doar un ochi,un nasture ţinându-i loc celuilalt.Mare păcat.Acum nu mai are cine s-o ţină în braţe când e vreme rea şi tună şi fulgeră,nu mai are cine să-i spună povestea de noapte bună,nu mai are cine să-i vorbească.A şi uitat de când e pierdută în adâncul acelei cutii.Nu mai e nimeni alături de ea.
Păpuşica simte acum o zgâlţâială serioasă şi...din nou lumina.Bucuria îi inundă sufletul plastic şi un surâs trist îi înfloreşte pe buzele palide.Şi totuşi nu simte nimic.În sfârşit şi-a adus aminte de ea.Acea fericire artificială e de scurtă durată.Adolescenta a aruncat-o pe Doiniţa într-o sacoşă şi a plecat.Încotro?O mie de gânduri îi răscolesc mintea şi sufletul...Încearcă să strige dar îşi dă seama că nu a învăţat niciodată să vorbească,ar vrea să fugă dar îşi dă seama că nu are cum pentru că nici măcar nu ştie să meargă...Şi totul e pierdut.Devine gunoi şi un alt copil începe să se bucure de frumuseţea sa...