..

              Visez că sunt încă la școală, plângând. Alteori imaginarul meu imaginat susține că sunt un om drept, cu o bună, dar proastă creștere (aici este creat un paradox) . Vina îmi aparține. Un cuvânt nu am spus, nimănui. Am tăcut. Scriu. Am făcut din mine propriul meu dușman. Sunt asemenea Monei, personaj, și mai mult- spirit pe care l-am suprasolicitat cu mintea și sufletul. Am încălcat acel chinuit pact ficțional al amintirilor studențești. Sunt în tren: vin de la Constanța, dar încă nu am habar. Coordonatele personajului nu se potrivesc mie cu totul. Port o imensă pălărie de vară și o rochie asemenea, diafană. Sunt fără capăt și fără căpătâi. Puțin seducătoare. Văzută. În lumină, timpul trece mult mai ușor. Stupide influențe. Ușoare influențe, un pic încântătoare, prea puțin cu duh. Imagini de colorat pentru copiii fără capăt și fără căpătâi.