Viaţa este precum o stea.Începutul ei este când apare pe cer,adunându-şi apoi toate forţele pentru a străluci şi dispărând neajutorată ca pâlpâirea unei lumânări.
Copilăria începe cu un vis scăldat intr-o măreaţă rază de soare.
Frumos,dar totuşi trist…Aşa s-a încheiat ultima noastră întâlnire.Eu din păcate am realizat prea târziu că…s-a sfârşit pur şi simplu.
Îmi aduc aminte că am pornit cu inima strânsă,ca niciodată,către casa bunicilor.Mi-a spus o fărâmă din suflet că ceva nu e bine. Şi…a avut dreptate.Nimic nu mai era cu îl lăsasem parcă nu demult. Satul?S-a ascuns?L-a înghiţit pământul,oare?Da…Am pornit cu paşi repezi către locul unde nucul cu crengi mari proteja căsuţa veche,locul meu de poveste.
Dar apropierea,în loc să-mi potolească dorul şi neliniştea,parcă mai străină mă făceau să fiu,de locul de care acum nu mult timp, m-am despărţit.Din curtea mare a ieşit o fată mică,cu părul de abanos.Mi se părea cunoscută dar…Şi-a fixat privirea asupra mea şi mi-a spus:
-Te-au aşteptat!Dar ea nu a mai avut răbdare şi au plecat împreună.Ştii tu…Le-am promis că nu vei plânge!Şi trebuie să te ţii de cuvânt!
Degeaba.Lacrimile îmi brăzdau faţa fără oprire.
Fata a ţipat:
-Potoleşte-te!Ai ştiut că se va întâmpla.Şi în plus vorbele lor înţelepte te vor călăuzi mereu.
-E adevărat,însă s-a întâmplat atât de devreme!...
Hai vino să-ţi arăt ceva…
În faţa-mi,s-a deschis astfel un ocean…Un ocean pătat de o căprioara flămândă şi înfrigurată.Călăuzită de a stelei mele strălucire, mă îndrept spre ea să-i simt blândeţea si răsuflarea fierbinte.
O ating,o cuprind, o simt şi dintr-odată în juru-mi totul se trezeşte la viaţă într-o primăvară fără de sfârşit.Îmi revăd copilăria ţesută cu vraja basmelor şi parcă nu realizez cum timpul s-a scurs.
Şi fata,fata cu părul de abanos sunt eu sau…am fost.M-am schimbat atât de mult…Foarte mult.În acel moment ea mi-a citit gândurile:
-Nu te-ai schimbat!Doar că ai crescut…
Si astfel zece anotimpuri au trecut,anotimpuri cu dulcea amintire a copilărie.După zile de furtuni şi ploi, acoperită de curcubeu, văd privirile bunicilor care se duc pe ale naturii cărări si îmi lasă moştenire doar orizontul infinit .
Dar cântecul duios al mamei?Cum să uit de el?Şi el mi-a încântat copilăria ajutându-mă să descopăr necuprinsul…
Aşa m-am privit…Am văzut o fată,o copilă plină de energie,mai veselă decât cea de acum…
-Oare eu am fost aşa?
Fata a surâs trist:
-Ai uitat şi e normal!
-Nu…nu e corect pentru mine,pentru tine ,pentru noi.
-Poate că nu,dar… În lumea asta parfumată ,cerneala se scurge domol prin stiloul vieţii şi călimara se goleşte.Tu trebuie să înţelegi şi să te bucuri de fiecare strop din această sticluţă.O copilărie frumoasă ? Se pune raza de soare, o petală de trandafir, o stea strălucitoare, o picătură de ploaie, câţiva fulgi de nea, un curcubeu, un câmp înverzit, o mare nesfârşită, cântecul duios al mamei, vorba înţeleaptă a bunicii, apoi se amestecă totul cu zâmbetul tău cristalin!De asta ai avut şi tu parte:de reţeta copilăriei fericite.
Cu această “cerneală” se porneşte povestea vieţii.
-...Ce frumos vorbeşti...vorbesc ori vorbim?
-Vorbim...Dar ce repede s-a scurs timpul nostru.Acum trebuie să ne despărţim...Trebuie să plec...
-Atât de repede?
-Atât...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu