..

   Ştiam cu exactitate ce va urma însă nu voiam să conştientizez toate întâmplările marcate de existenţa mea,săracă până atunci.Când mi-am dat seama despre ce e vorba,am ştiut că nu e timp de pierdut şi de aşteptat.Cu toate acestea,lunile au trecut repede,ca un gând nou,ca un dor năvalnic ce arde până în adâncuri sufletul.Dar ce era să fac?Să dau aripi viselor mele?(nu-i nimic,acum chiar am aripi)?!Era prea tâziu...Am regretat şi regret şi acum că am trăit cu teama unor începuturi ionocente şi timide,puse sub semnul întrebări.
  Bucuria mea s-a măsurat în fugă,cu câteva zâmbete ce apăreau şi dispăreau înt-un minut.Mă gândesc...ce s-ar mai fi putut întâmpla:mi-ar mai fi năvălit grabnic câteva lacrimi pe obraji,mi-ar mai fi înecat chipul miile de fluturi şi mi-aş fi revenit imediat.Apoi altul.Am fost o mare fraieră că...am trecut aşa...
   Acum sunt fercită,petru că acum nu mai am nimic de pierdut...Bine:trebuie să recunosc: îmi lipseşte uneori lumina,dar e firesc...De-acum trebuie să privesc doar răsăritul pentru că altfel...Altfel nu se va mai întâmpla nimic.Dar îmi place să-mi imaginez că se întâmplă ceva prin care atunci nu am trecut.Acum nu mai are de ce să-mi fie frică.
    Lumina aurie e deja sus.Îmi arde ochii,pentru că doar ei mi-au mai rămas.Trebuie să fug.
Închipuirile nu suportă lumina soarelui.

                                                                                                                                       Semnat
                                                                                                                                  Fantoma lui C.

P.S.: Nu vă temeţi!Sunt cât se poate de simpatică.Doar că mă enervez foarte repede.Nicio grijă!Nu fac niciun rău.

[Aud muzica doar cu irişii...]


C. e moartă de ani buni...